Nici o enciclopedie sau nici un dicţionar de orice limbă nu se mai poate lipsi astăzi de numele său. Al. Dima
ORIZONTAL : 1) Tineri depravaţi, pe care Eminescu îi satirizează în această poezie, publicată în 1869. 2) Poezia începe cu un ton de invectivă încercând blestemul în stilul lui Heliade: Şi ca să vă ard fierea, o, spirite- … , / Blestemul îl invoc – Momentul când poetul hotărăşte să măsoare mizeria morală a compatrioţilor săi: La voi cobor acuma. 3) Stricat pe dinăuntru! – Autorul dă expresie chemării viitorului: Cad putredele tronuri în… lor urgie, / Se sfarmă de odată cu lanţul de sclavie– Stau la masă! 4) Îngust! – Idilă eminesciană în care poetul îşi exprimă resemnarea: Singuratic / În zadar suspin şi sufăr– Reflector. 5) Fustă! - Cei care se aseamănă, precum junii corupţi cu oameni morţi de vii. 6) Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată / În… junimii de viaţa-i dezbrăcată / Un stârv spre-a-l sfâşia – Apariţie. 7) Ispita băuturii (În preajma minţii voastre ucisă de orgie, / Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie). 8) Pronume reflexiv – A iubi (înv.) – Ascuţit, pătrunzător, cum este spiritul critic al poetului. 9) Apropo-ul sugerat privitor la opoziţia dintre trecutul glorios şi prezentul decadent.10) Dânsul – Junime, căreia poetul se adresează cu dispreţ: Vă lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o(art.). 11) A reproduce versurile geniului poeziei noastre, în care autorul adoptă atitudinea de cenzor moral al societăţii contemporane – Epocă. 12)La voi cobor acum, voi… -amăgite (art.) – Acut!
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
Dicţionar: RIC, AMA, TAA.
Prof. Nicolae Vicolov
Consultarea textului
La voi
cobor acuma, voi suflete-amagite, Si ca sa va ard fierea, o, spirite-ametite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic, cu vânata lui gheara, Ca sa va scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiara Cu fierul ars în foc. Desi stiu c-a mea lira d-a surda o sa bata În preajma mintii voastre de patimi îmbatata, De-al patimilor dor; În preajma mintii voastre ucisa de orgie, Si putreda de spasmuri, si arsa de betie, Si seaca de amor. O, fiarba-va mânia în vinele stocite, În ochii stinsi de moarte, pe frunti învinetite De sânge putrezit; Ca-n veci nu se va teme Profetul vreodata De bratele slabite, puterea lesinata A junelui canit. Ce am de-alege oare în seaca-va fiinta? Ce foc far-a se stinge, ce drept fara sa-mi minta, O, oameni morti de vii! Sa va admir curajul în vinure varsate, În sticle sfarâmate, hurii nerusinate Ce chiuie-n orgii? Va vad lungiti pe patul junetii ce-ati spurcat-o, Suflând din gura boala vietii ce-ati urmat-o, Si arsi pân-în rarunchi; Sau bestiilor care pe azi îl tin în fiara, Cum lingusiti privirea cea stearpa si amara, Cum cadeti în genunchi! Sculati-va!... caci anii trecutului se-nsira, În siruri triumfale stindardul îl resfira, Caci Roma a-nviat; Din nou prin glorii calca, cu fata înzeita, Cu faclele nestinse, puterea-i împietrita, Poporul împarat. Sculati-va!... caci tromba de moarte purtatoare Cu glasul ei lugubru racneste la popoare Ca leul speriat; Tot ce respira-i liber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, Ci-aievea s-a serbat. |
Încingeti-va spada la dantul cel de moarte, Aci va poarte vântul, cum stie sa va poarte A topai în joc! Aci va duceti valuri în mii batalioane, Cum în paduri aprinse, mânat în uragane, Diluviul de foc. Vedeti cum urna crapa, cenusa reînvie, Cum murmura trecutul cu glas de batalie Poporului roman; Cum umbrele se-mbraca în zale ferecate, Si fruntile carunte le nalta de departe Un Cezar, un Traian. Cad putredele tronuri în marea de urgie, Se sfarma deodata cu lantul de sclavie Si sceptrele de fier; În doua parti infernul portalele-si deschide, Spre-a încapea cu mia rasufletele hâde Tiranilor ce pier! În darn rasuna vocea-mi de eco repetita, Va zguduie arama urechea amortita Si simtul lesinat; Virtutea despletita si patria-ne zeie Nu pot ca sa aprinza o singura scânteie În sufletu-nghetat. Si singur stau si caut, ca uliul care cata În inima junimii de viata-i dezbracata Un stârv spre-a-l sfâsia; Ca pasarea de zboru-i din ceruri dizmetita, Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încretita Un trasnet ar purta. Dar cel putin nu spuneti ca aveti simtiminte, Ca-n veci nu se îmbraca în vestede vestminte Misteriul cel sunt; Caci vorba voastra suna ca plâns la cununie, Ca cobea ce îngâna un cânt de veselie, Ca râsul la mormânt. |
Conceptul lui Eminescu
despre arta poetica
Conceptul de poet primeşte valori diferite de-a lungul creaţiei lui Mihai
Eminescu:
- de a fi un luptător, un bard (cântăreţ) naţional
(„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”)
- poetul este un contemplativ – Cezarul. El meditează asupra destinului uman şi a problemelor sociale („Împărat şi proletar”)
- poetul e o conştiinţă socială şi naţională („Epigonii”, „Revedere”). (poetul trebuie să reflecte problemele sociale)
- poetul e un înstrăinat şi însingurat
- poetul e un Demiurg ce generează universul poetic („Scrisoarea I”). (un adevărat poet e genial, scrie poezia trecută prin suflet.)
- poetul e un generator al poeziei bune. („Criticilor mei”)
- poetul este un contemplativ – Cezarul. El meditează asupra destinului uman şi a problemelor sociale („Împărat şi proletar”)
- poetul e o conştiinţă socială şi naţională („Epigonii”, „Revedere”). (poetul trebuie să reflecte problemele sociale)
- poetul e un înstrăinat şi însingurat
- poetul e un Demiurg ce generează universul poetic („Scrisoarea I”). (un adevărat poet e genial, scrie poezia trecută prin suflet.)
- poetul e un generator al poeziei bune. („Criticilor mei”)
Conceptul de poezie:
- poezia e o expresie a idealurilor naţionale şi sociale („Doină”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”);
- poezia e o transfigurare a realităţii („Epigonii”, „Junii corupţi”, „Scrisorile”);
- poezia e geneza unui univers spiritual („Scrisoarea I”);
- poezia e adevărul în haină sensibilă (trebuie să fie sentimente, emoţii) („Criticilor mei”);
- poezia e un joc, o delectare. („Voluptuos joc de icoane”);
- poezia e un mod de a modela personalitatea („Luceafărul”, „Floare albastră”);
- poezia e o imagine a universului naţional („Scrisoarea III”, „Poeziile postume”)
- poezia e lumea mitului. („Călin, file de poveste”)
- poezia e o armă ideologică. („Doina”)
- poezia e o expresie a idealurilor naţionale şi sociale („Doină”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”);
- poezia e o transfigurare a realităţii („Epigonii”, „Junii corupţi”, „Scrisorile”);
- poezia e geneza unui univers spiritual („Scrisoarea I”);
- poezia e adevărul în haină sensibilă (trebuie să fie sentimente, emoţii) („Criticilor mei”);
- poezia e un joc, o delectare. („Voluptuos joc de icoane”);
- poezia e un mod de a modela personalitatea („Luceafărul”, „Floare albastră”);
- poezia e o imagine a universului naţional („Scrisoarea III”, „Poeziile postume”)
- poezia e lumea mitului. („Călin, file de poveste”)
- poezia e o armă ideologică. („Doina”)
Ideile fundamentale care domină concepţia lui
Eminescu despre poet şi poezie sunt:
a) Idealul înalt
b) Perfecta concordantă între conţinutul ideatic, formă şi mesaj
c) Raportul dintre artă şi natură. (În raport cu natura, arta nu trebuie să fie o simplă copiere, ci o transfigurare a lumii reale într-o lume fictivă, rod al genialităţii poetice.)
a) Idealul înalt
b) Perfecta concordantă între conţinutul ideatic, formă şi mesaj
c) Raportul dintre artă şi natură. (În raport cu natura, arta nu trebuie să fie o simplă copiere, ci o transfigurare a lumii reale într-o lume fictivă, rod al genialităţii poetice.)
a) Pentru Eminescu idealul este în asemenea măsură
definitoriu, încât lipsa lui afectează grav creaţia. În poezia „Epigonii”,
precursorii (scriitorii de până la Eminescu) sunt opuşi antitetici urmaşilor pe
criteriul acestui ideal, al autenticităţii profunde a operelor poetice („Voi
vedeţi în scrisul vostru / Noi nu credem în nimic”). Motivul admiraţiei lui
Eminescu faţă de înaintaşi e credinţa lor într-un ideal şi nu neapărat valoarea
artistică a operei.
Idealul poetic e incompatibil cu compromisul în
vederea obţinerii de profituri materiale („Noi avem în veacul nostru, acel soi
ciudat de barzi care-ncearcă prin poeme să devie comunarzi”). În versurile
poemului „Scrisoarea III”, apare şi refuzul de a scrie o poezie de consum, de
mimare a sentimentelor, în vederea unui succes facil („când cu sete cauţi forma
ce să poată să te-ncapă, / Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă?”
Aceeaşi idee apare încă din 1882 în poemul „Odiu şi
poetul”.
Creaţie e aşadar rodul simţirii autentic,
întruchiparea artistică a unui ideal şi nu o marfă ocazională (o poezie sfântă
care să trezească nişte simţiri duioase).
b) Pentru Eminescu poezia autentică, cea care
exprimă sentimentele profunde, „doruri vii şi patimi multe”, cere un acord
perfect între ideea şi expresia poetică. Găsirea unui cuvânt unic şi de
neînlocuit care dă glas unei trăiri interioare, unui adevăr sufletesc, cere un
efort titan („Ah, atunci ţi se pare / că pe cap îţi cade cerul / unde vei
găsi cuvântul / ce exprimă adevărul” – „Criticilor mei”).
A fi poet înseamnă pentru Eminescu a fi diferit de
ceilalţi oameni, a-ţi interzice bucuriile lumii, aşa cum lui Hyperion destinul
său de excepţie îi interzice fericirea pământească, dându-i în schimb
nemurirea. A fi poet înseamnă a te închina perfecţiunii („Şi eu, eu sunt
copilul nefericitei secte / Cuprins de adânca sete a formelor perfecte” – „Icoană
şi privaz”). Astfel poetul învinge timpul, trece peste nemărginirea acestuia,
participând la ideea de perfecţiune.
Versul poetic eminescian anunţă ideea de catharsis
(perfecţiune prin artă) („voi le citiţi ca să puteţi a plânge căci prin izvor
de lacrimi mor durere.”)
c) Arta este mimisis, imitaţie a naturii,
dar având la bază ficţiunea. Arta e o creaţie a ficţiunii. În postuma „Icoană
şi privaz” pune problema menirii poetului confruntat cu imposibilitatea de a fi
original şi de a fi condamnat să reia temele deja ilustrate de marii scriitori
ai lumii („Toate s-au spus şi sosim prea târziu”)
Arta ce se mulţumeşte să imite natura este
totdeauna inferioară naturii însăşi („Această e menirea unui poet în lume? / Pe
ramurile vremii ca boabele de spume / Să-nşire ale lui vorbe, să spui verzi şi
uscate / Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate, / dar oricâte ar scrie şi
oricâte ar spune… / câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune / o fac cu mult
mai bine de cum o spui în vers…”.
Arta autentică, neafectată în timp e opera
geniului, nu a meşteşugarului şi constă în recreare, în transfigurare, în imaginarea
unei alte lumi, ce nu copiază lumea reală, ci o foloseşte ca sursă de
inspiraţii, deci poezia e construcţia unei lumi posibile. Pentru Eminescu
adevărul creaţiei îl constituie trăirea interioară profundă şi nefalsificată
(„Nu e carte să înveţi / Ca viaţa să aibă preţ – / Ci trăieşte, chinuieşte / Şi
de toate primeşte / Şi-ai s-auzi cum iarba creşte.”)
Refuzul artei ca mimisis şi al meşteşugului
poetic, ideea unei lumi a poeziei – rod al genialităţii şi paralelă cu lumea
reală, acestea contribuie la definirea concepţiei eminesciene ca una de factură
romantică.
1
t
|
2
a
|
3
c
|
4
e
|
5
r
|
6
e
|
7
|
8
O
|
9
S
|
10
A
|
11
T
|
12
I
|
2
A
|
M
|
Z
|
A
|
M
|
B
|
E
|
T
|
I
|
M
|
||
3
R
|
O
|
M
|
A
|
N
|
I
|
E
|
R
|
E
|
C
|
E
|
|
4
A
|
R
|
I
|
I
|
N
|
A
|
P
|
O
|
I
|
N
|
||
5
N
|
S
|
O
|
T
|
T
|
A
|
P
|
P
|
S
|
|||
6
|
A
|
T
|
R
|
V
|
I
|
N
|
P
|
O
|
A
|
||
7
V
|
R
|
E
|
A
|
U
|
T
|
A
|
R
|
I
|
E
|
||
8
I
|
S
|
R
|
M
|
E
|
U
|
A
|
L
|
T
|
A
|
||
9
S
|
A
|
G
|
A
|
N
|
D
|
I
|
N
|
D
|
C
|
||
10
U
|
L
|
U
|
N
|
G
|
I
|
D
|
E
|
S
|
E
|
||
11
R
|
A
|
U
|
R
|
I
|
N
|
O
|
U
|
U
|
S
|
||
12
I
|
A
|
T
|
A
|
R
|
E
|
A
|
L
|
I
|
S
|
T
|